miercuri, decembrie 03, 2008

“Pentru bãiatul meu, mã târãsc si în genunchi“


mama_baiat.jpgDURERE Si-a fãcut dintr-un carton, acoperit cu o pânzã rosie o “cutie a milei“ si a plecat din sat încotro a vãzut cu ochii, pentru a cere cu disperare ajutor pentru fiul ei cel mare, care dacã nu va beneficia urgent de un transplant de rinichi, atunci dintr-un moment într-altul, ar putea muri.

Despre ce simte o mamã adevãratã, care îsi vede fiul stingându-se cu fiecare zi, fãrã ca ea sã poatã sã îl ajute cu ceva, desi e gata sã îsi dea de bunãvoie viata ei, pentru salvarea lui, cuvintele nu pot spune mai nimic. Doar lacrimile femeii din Vãleni, Ioana, de 58 de ani, si tânguirea ei pe la usi care nu întotdeauna se deschid, exprimã cu adevãrat durerea fãrã margini tintuitã în sufletul ei de mamã.

DRAMÃ Tine în mâini o cutie rosie, pe care ea a scris stângaci, cum a putut, cuvintele învãtate de la cineva din vecini „Am nevoie de transplant de rinichi. Solicit Ajutor Umanitar. Va multumesc! Petricã Bordea“. A pus si o pozã a bãiatului, ca sã vadã cei cu sufletul mare pe cel ce are nevoie de mila si ajutorul tuturor. Ioana, 58 de ani, din Vãleni, comuna Pãdureni, a confectionat aceastã „cutie a milei“ cu speranta cã cineva, oricine, ar putea sã o ajute sã îsi salveze bãiatul de la moarte. Pentru asta vine în Husi aproape zilnic, de când a aflat de boala fiului. În sat la ea e prea mare sãrãcie si sperantele se îndreaptã cãtre oras... Bate la tot felul de usi, dar putini îi înteleg suferinta. Cu ochii înecati în lacrimi, femeia îsi plânge amarul si renuntã de bunãvoie la demnitatea de oameni gospodari, cu care ea si bãrbatul ei, Petru, au trãit o viatã: „As cersi ca sã-mi fac bãiatul bine. Nu mã crede nimeni. Sunt bãtrânã si toatã viata mea, am muncit cinsitit, eu si omul meu. Am crescut patru copii. S-au dus în lumea lor. Petricã e la Constanta, dar era spijinul nostru la bãtrânete. Cel mai bun si mai blând. De când stiu cã poate muri nu pot dormi, nu pot mânca. Nu stiu ce sã fac. Are nevoie de un rinichi. De unde sã ia? Cum sã fac? Dar eu cum sã pot mânca si trãi, dacã stiu cã el, copilul meu suferã si stã acolo pe patul spitalului si îsi numãrã zilele? Mã întelege oare cineva?!“, plânge femeia fãrã contenire. Stie bine cã în acea cutiutã de carton, pe care a scris un mesaj cãtre oamenii buni, nimeni nu va pune vreodatã rinichiul salvator pentru fiul ei, însã sperã, nici ea nu stie la ce...

mama_baiat1.jpg“Pentru bãiatul meu, mã târãsc si în genunchi“

SUFLET DE MAMÃ Degeaba a rugat-o Petricã sã se liniseascã si i-a interzis sã cearã pentru el ajutor la strãini, cã mama lui nu poate sã-l asculte. „Câte zile mai am, toate, dar toate i le-as da. Mi-a spus el, mamã, sã nu cumva sã faci cum ai spus, cutia milei, mamã, cã ne-ar râde lumea. Cã ne mai cunoaste cineva. Lasã, cã poate Dumnezeu mã îndreaptã asa, mi-a spus... Dar eu nu pot, nu pot... Plâng zile si nopti si eu si mosneagul, cã nu suntem în stare sã-l ajutãm. Am fãcut cutia, dar el nu stie. Mãcar atât sã fac pentru el. Nu mi-e rusine, pentru bãiatul meu, mã târãsc si în genunchi, dacã vine un om acum si spune sã fac asta, cã îl salveazã, fac. Nici puiul de sarpe sã nu aibã durere de mamã“.

„Cum sã fii mamã de copil bolnav si sã stai sã astepti sã moarã?“

Petricã are 33 de ani si lucreazã pe santierul naval din Constanta. Este cãsãtorit si are un bãiat de numai 8 ani. Omul, nãscut în Vãleni, comuna Pãdureni, este stabilit de 11 ani într-un sat lângã Mangalia si în el si-au pus pãrintii toatã nãdejdea la vremea bãtrânetii. Petricã este sudor de meserie. A aflat târziu, abia în aceastã varã cã se aflã într-o fazã destul de gravã a unei boli la rinichi. Sansa de supravietuire este doar transplantul. Din leafã, omul niciodatã nu si-ar putea permite nici mãcar sã gândeascã la tratamente în clinici din strãinãtate. Nu are pe nimeni care sã îl ajute în acest sens. Dar are o mamã la Vãleni, care, iatã, s-a gândit, în disperarea ei, sã confectioneze o cutie a milei, pentru cã a vãzut la televizor cum fac altii care au nevoie de ajutor umanitar. Ea nu-i poate dona rinichii, pentru cã este bolnavã de diabet. Cu chipul transfigurat de durere, multumeste cã a fost ascultatã si spune cã o va lua de la capãt, mâine, când poate îl va întâlni pe omul care sã o ajute, cu cât de putin... “Nici nu stiu de ce am fãcut cutia asta, dar am zis cã mãcar sã fac ceva, orice. Cum sã fii mama de copil bolnav si sã stai sã astepti sã moarã? Pentru bãiatul meu, mã tãrãsc si în genunchi, asa, de ca si cum nici n-a fost, nu se poate, nu se poate...“, îsi strigã ea durerea în cuvinte care se împletesc cu deznãdejdea si durerea din ultima ei întrebare: “Cine, cine poate sã-mi salveze bãiatul, cine..??“...

Sursa: Adevarul de Vaslui

0 comentarii: